Pitagora a inventat un sistem muzical bazat pe armonii, sistem care în timp a devenit olege standard după care muzicienii greci se ghidau. În vremea lui Platon, totuşi, au apărutmuzicieni care au renunţat la aceste legi şi care, potrivit lui Platon, au creat o adevărată anarhieîn muzică. Aceştia aveau talent însă nu se supuneau legilor muzicii aşa cum erau ele, ciconsiderau că nu există “bine sau rău” în muzică, iar muzica trebuia judecată după sentimentele pe care ţi le transmite.

Ritmul nu constituia o speculație matematică, ci se desprindea din metrica versului, și astfel piciorul metric al acestuia genera gruparea ritmica ce putea fi alcătuită din 2,4,8 timp (piric, spondeu, dactil, anapest etc.)sau din 3,6,9 timpi (iamb, troheu, tribrah etc.) Instrumentele de bază erau lira, chitara și aulosul, care dezvoltându-se au creat o adevărată epoca a artei interpretative, cunoscută sub denumirea de chitarodie și aulodie. Chitara era un instrument de acompaniament al vocilor ale cărui sunete se obțineau prin ciupirea corzilor. Aulosul era un instrument de suflat cu numeroase variante: unele simple, tuburi cu găuri (ca fluierele actuale) altele,având în locul în care se sufla, o ancie asemănătoare cu cea a oboiului de astăzi.

Teoria muzicala la vechii greci era foarte avansată, descoperirile din domeniul acusticii, matematicii și filosofiei slujind evoluția gândirii teoretice a muzicii. Totalitatea sunetelor indicate de teorie ca fiind folosibile alcătuiesc o scară diatonică coborâtoare de două octave și cuprinde patru tetracorduri, denumite dupa locul pe care îl ocupă în scara generala: a) Hiperboleion (înalte) b) Diazeugmenon (separate) c) Meson (mijlocii) d) Hipoton (grave) e) Prosiam banomenos (sunet adaugat) Scările, în cadrul cărora era concepută melodia, purtau numele regiunilor în care erau întâlnite, dar la concursuri și în teatru muzica se practica în toate modurile (scările) cunoscute. Scara sau modul era coborâtoare și se construiau pe baza alăturării a doua tetracorduri de același fel.

Prin adăugirea în grav a unui tetracord identic se forma modul dorian. Fiecare mod avea înca doua aspecte: a) hipo (prin adaugirea unui tetracord inferior b) hiper (prin adaugirea unui tetracord superior)

Muzica

În Grecia antică muzica ocupa un loc de seamă în mai toate formele de activitate ale societații. Ea se înscrie printre obiectele de învățământ cu mare pondere în formarea viitorului cetățean. Fară muzică nu se concepea spectacolul din perioada de mare înflorire a tragediei și comediei, iar profesionalismul muzical a culminat cu celebrele concursuri de mai târziu. Forța lăuntrică a muzicii este concepută de vechii greci ca putând influența și forma caracterele umane (teoria etosului).

Grecii considerau că muzica este o artă imitativă care era în stare să reproducă caracteristici morale și să le transmită auditorilor.

În statul ideal al lui Platon, muzica îi îndrumă pe tineri spre armonie și frumusețe spirituală. Aristotel dezvoltă ideile lui Platon prin conceptul de catharsis. După el, muzica poate vindeca boli mintale prin ascultatul unor melodii exaltante care creează o stare de extaz care la rândul ei provoacă o dezlănțuire spirituală care restaurează balansul mintal. Dar Aristotel recunoaște și funcția muzicii ca pur divertisment, de exemplu pentru relaxare după o zi grea de lucru.

Filodemus în schimb considera că muzica nu este altceva decât un lux. La fel ca și mâncarea bună sau băutura bună, nu poate decât să creeze o senzație de plăcere.

     Poemele homerice reprezintă prima operă păstrată a literaturii greceşti şi europene. Nişte scrieri atât de ample, de complexe şi de realizate artistic nu pot apărea,

ex nihilo,ci presupun o îndelungată tradiţie literară. Informaţiile noastre despre poezia prehomerică suntînsă extrem de limitate reducându-se, practic, la ceea ce aflăm chiar din Iliada şi Odiseea sau din operele prea puţin credibile ale unor autori din antichitatea târzie. De pildă, în cântul al IX-lea al Iliadei Ahile care se retrăsese în cortul său îşi alină mânia cântând cu acompaniament deliră „faptele de vitejie” ale unor eroi din vechime.

Literatura Greciei antice se referă la literatura scrisă în greaca veche de la cele mai vechi opere scrise în limba greacă până în secolul al V-lea și ridicarea Imperiului Bizantin.

Cele mai importante opere de la începuturile literaturii grecești îi aparțin lui Homer, Iliada și Odiseea. Celălalt mare poet al perioadei preclasice a fost Hesiod. Cele doua opere ale sale, care s-au păstrat până în prezent sunt Munci și Zile și Teogonia.

Cei doi poeți lirici mai importanți au fost Sappho și Pindar. Tot grecii au inventat și teatrul și au creat opere care sunt încă recunoscute ca fiind printre cele mai bune scrise vreodată. Dintre sutele de tragedii scrise și reprezentate în epoca clasică, s-au păstrat doar câteva piese a trei autori: Eschil, Sofocle și Euripide.

Asemenea tragediei, comedia a apărut dintr-un ritual în cinstea lui Dionysos, doar că în acest caz piesele conțineau obscenități, insulte și vulgarități. Piesele care s-au păstrat, aparținând lui Aristofan, au reprezentat un model pentru generațiile și epocile viitoare. Menandru este considerat ca fiind cel mai bun dintre scriitorii Noii comedii.

Doi dintre cei mai importanți istorici care au trăit vreodată au scris în timpul epocii clasice grecești: Herodot și Tucidide. Un al treilea istoric, Xenophon, și-a început opera, „Hellenica”, de unde a terminat Tucidide, din 411 î. Hr. până în 362 î. Hr.

Cele mai mari realizări în proză din secolul al IV-lea sunt din domeniul filozofiei. Au existat mulți filozofi greci, dar trei s-au detașat de restul: Socrate, Platon, și Aristotel. În istoria gândirii umane, Platon practic nu are rivali.

• Tragedia, comedia şi piesele satirice jucate erau foarte apreciate de public. Piesele satirice tratau subiecte mitologice într-o manieră comică. Cei mai cunoscuţi dramaturgi din Antichitatea greacă au fost Eschil, Sofocle şi Euripide, iar cel mai renumit autor de comedii era Aristofan.
• În interpretarea rolurilor, actorii îşi acoperea feţele cu măşti, pentru a semăna cu personajele pe care le interpretau. Măştile erau făcute din in, piele, lemn şi desenate în diverse moduri, pentru a exprima bucuria, tristeţea, uimirea. Actorul putea schimba mai multe măşti în timpul unei piese. Măştile purtate de cor creau un sentiment de unitate şi uniformitate.

 

• Teatrul era o clădire impunătoare, care putea să adăpostească mii de spectatori, construită în formă de amfiteatru în aer liber, pe versanţii dealurilor, fiind format din trei elemente principale: orchestra, scena şi publicul. Amfiteatrul era contruit astfel încât vocea actorilor să fie auzită de spectatorii care erau cel mai departe de scenă.
• Orchestra era considerată zona centrală a teatrului, în formă circulară sau rectangulară, unde actorii jucau piesa, dansau şi cântau. În culise, partea din spatele orchestrei, actorii îşi schimbau costumele şi măştile. La început, partea de culise era un cort sau o mică baracă, dar, mai târziu, a devenit o solidă construcţie de piatră.

Atena a reprezentat centrul tradiţiei teatrale. Prin teatru, atenienii împărtăşeau o identitate comună. La începuturile teatrului grecesc, actorii, directorul – erau aceeaşi persoană. După mai mulţi ani, doar trei actori urcau pe scenă pentru fiecare piesă. Datorită numărului redus de actori, corul avea un rol activ. Doar bărbaţii avea voie să fie actori. Când se interpretau roluri destinate femeilor, bărbaţii actori se deghizau în personaje feminine.

Teatrul

• Teatrul a fost creat de greci în secolul V î.Hr. S-a născut din serbările organizate în cinstea zeului Dionis, zeul viței-de-vie, al vinului și al veseliei. Un grup de bărbați îl reprezentau pe zeu și pe însoțitorii săi, satirii, costumați cu blănuri și coarne de țap („tragos”), cântând și dansând în jurul unui altar. Treptat, din grupul respectiv, numit cor, s-a desprins o persoană, apoi două, mai multe – actorii – care schimbau replici cu corul.
• În timp s-au amenajat locuri speciale pentru reprezentațiile teatrale (amfiteatre) și s-au scris texte speciale interpretate de actori și cor. Autorii greci au scris tragedii și comedii. Cei mai de seamă autori de tragedii au fost Eschil, Sofocle și Euripide, iar cel mai important autor de comedii a fost Aristofan. In Grecia Antica,numai baietii si barbatii erau actori.Ei purtau masti pentru ca publicul sa stie ce rol joaca-de barbat sau de femeia,de intelept sau de nebun.Teatrele grecesti erau imense,cu pana la 17.000 de locuri.Fetele actorilor erau greu de vazut din ultimele randuri,dar mastile mari si colorate erau usor de recunoscut. Teatrele grecesti erau construite pe coastele dealurilor.Datorita formei lor semicirculare,vocile actorilor se auzeau pane in ultimul rand,chiar daca acestia vorbeau in soapta! Unele reprezentatii durau o zi intrega.Spectatorii isi aduceau perne si covorase pe care le puneau pe scaunele tari de piatra ,iar cand li se facea foame sau sete isi cumparau gustari si vin. Personalul teatrului era inarmat cu niste bete mari,ca sa nu aiba necazuri.Uneori, publicul numeros era atat de impresionat de o piesa,incat incepea sa se revolte.Cateva lovituri viguroase linisteau indata spectatorii!